Get Adobe Flash player

General de brigadă Ioan Dragalina (III)

Vizualizari: 1037

Banat, valoare şi conştiinţă

General de brigadă Ioan Dragalina (III)

Dacă Ioan Dragalina ar fi fost un simplu soldat rănit, la primul post sanitar sau spital, fără nicio discuţie ori întârziere, el ar fi fost supus operaţiei de amputare a braţului stâng; membrul fusese sfărâmat între cot şi umăr, cu osul (humerusul) rupt sau spart neregulat de un glonţ dum-dum. Ioan Dragalina era însă general, şi încă comandant de Armată!

Aşa că regele, care ţinea mult la viaţa viteazului său general, a vrut să fie sigur că nu se face nicio greşeală, că viaţa lui va fi la adăpost de orice surpriză neplăcută şi deci, curând după aceea, să-şi reia comanda Armatei. Şi, astfel, regele a întins mâna sa protectoare asupra generalului grav rănit, dând ordinul telegrafic la Craiova. ,,Din ordinul M.S. Regelui, generalul Dragalina va fi imediat transportat la Bucureşti, unde va fi primi îngrijirile necesare la spitalul <<Regina Maria>>”. Această mână regală a fost însă fatală, iar monarhul, semnând acest ordin telegrafic, a semnat de fapt sentinţa de condamnare la moarte a generalui.

Între timp, la Craiova, marele chirurg dr. Poenaru – asistat de dr. August şi Potârcă – făcuse ultimele pregătiri pentru operaţie, după ce, în prealabil, se ceruse consimţământul generalului pentru amputarea braţului.

Era, vasăzică, o chestiune de câteva minute ca totul să se termine cu bine, urmând ca generalul Dragalina să intre în convalescenţă peste câteva zile, când curierul, trimis cu telegrama regală de la poştă şi gonind ca un nebun, a intrat pe uşă în clipa fatidică, pentru a preda sentinţa de condamnare la moarte.

Executând ordinul regal, medicii s-au oprit din a da mai departe asistenţă generalului grav rănit, au refăcut bandajul braţului, l-au urcat cu targa pe maşină şi l-au condus la gară. Aici îl aştepta vagonul-motor, însoţit de un medic-ofiţer de rezervă, care a pornit cu viteză la Bucureşti. Dar drumul era lung, linia simplă şi era război, cu staţiile şi liniile blocate de trenuri militare. Şi, astfel, automotorul nu a putut ajunge la Bucureşti în tei ore, ci a doua zi, 13 octombrie, seara.

Iată o mare greşeală, din păcate fatală! 26-27 de ore pe o targă, într-un vagon care trepida şi huruia, cu un nepriceput de medic locotenent de rezervă, fără ca bandajul să-i fie primenit, fără hrană şi probabil fără apă, care nu s-a priceput să-i acorde nicio îngrijire medicală.

Regele însă avusese în cap o idee: generalul său nu putea fi operat decât de un anumit medic chirurg, doctorul Toma Ionescu, pe care îl considera ca o somitate în materie. Or, nu era nevoie de somităţi pentru o operaţie atât de simplă – un braţ deja sfărâmat. Şi apoi ţara noastră s-a bucurat întotdeauna de medici iluştri, şi niciodată nu a fost vorba numai de unul singur. Şi, astfel, întâmplarea a făcut ca la Craiova să se găsească un mănunchi de medici chirurgi de seamă, ca doctorii Poenaru, August, Potârcă etc. Dar regele a vrut ca generalul Dragalina să fie transportat la Bucureşti, pentru a fi operat de doctorul Toma Ionescu!

Lăsând la o parte că acest ilustru medic, doctorul Toma Ionescu, se afla în Moldova şi că i s-au trimis, tot aşa, ordine regale de a se înapoia imediat la Bucureşti, unde el a sosit abia în 15 septembrie, e de neînţeles cum de regele nu s-a gândit că era război şi comunicaţiile erau grele, dacă nu chiar întrerupte. Mult mai bine ar fi fost dacă i s-ar fi acordat asistenţă medicală imediată, chiar cu medici mai puţin celebri, decât o intervenţie tardivă, făcută de o somitate medicală.

Eu îl acuz şi pe doctorul Poenaru de greşeală, de care sigur şi-a dat seama, şi totuşi a făcut-o, mai ales că în mâinile lui stătea viaţa unui general. Cum de nu a avut curajul să califice ca greşit ordinul regal, şi să ducă mai departe hotărârea luată, de a amputa braţul generalului? Ar fi raportat apoi că ordinul regal a fos tardiv. Însă doctorul Poenaru nu a avut curajul de a înfrunta situaţia. El s-a mulţumit să execute orbeşte un ordin stupid. Fatalitate! Dar această fatalitate a făcut că şi medicii dr. Gerota şi chiar ilustrul dr. Toma Ionescu să facă greşeala de a căuta să salveze braţul sfărâmat şi infectat. Iar când s-au lămurit că în primul rând trebuia să se gândească la salvarea vieţii, nu a braţului, a fost prea târziu. Generalul Ioan Dragalina, în urma unui şir de greşeli în lanţ, a murit de septicemie, la etatea de 55 de ani şi în plină putere.

Armata Română a pierdut în acele clipe un minunat comandant, iar istoria patriei a inserat în filele ei, cu litere de aur, numele eroului, generalul de brigadă Ioan A. Dragalina. După generalul de brigadă David Praporgescu, era al doilea general care cădea eroic pe câmpul de luptă în acel război. Pentru activitatea desfăşurată neabătut în slujba Armatei, de-a lungul a trei decenii, şi pentru modul cum a condus ostilităţile în acele zile grele de război din toamna anului 1916, generalul Ioan Dragalina a fost distins cu cea mai înaltă decoraţie de război – ,,Ordinul Mihai Viteazul” cl. a III-a (Decret Nr. 3027).

În acea zi, marele istoric şi savant român Nicolae Iorga spunea: ,,Astăzi, Bucureştii văd trecând convoiul aceluia care, în zvonul uşuratic de ieri al marelui oraş, era unul din muncitorii cei mai harnici şi mai bucuroşi pentru binele patriei şi izbăvirea neamului. Cu pietate, fiecare va privi ultimul lui drum… Mâine, când Banatul lui părintesc va fi carne din trupul României biruitoare, când departe, în Caransebeş, va flutura steagul sub care şi-a vărsat sângele, vor ridica pe locul unde el a fost dăruit neamului statuie de bronz, întru pomenirea curatei figuri de erou”. Într-adevăr, după terminarea primei mari conflagraţii mondiale şi când liniştea s-a aşternut peste câmpurile de bătălie, cetăţenii oraşului Lugoj, manifestându-şi dragostea şi preţuirea lor faţă de ,,Eroul de la Jiu”, i-au înălţat în centrul oraşului o impunătoare statuie, pe al cărei frontispiciu stau scrise puţine, dar mişcătoare cuvinte: ,,Eroul naţional, general Ioan A. Dragalina” (1860-1916). Iar în oraşul Caransebeş, o placă memorială şi o statuie frumoasă amintesc de pilduitoarea existenţă şi jertfă a eroicului fiu al acestor meleaguri. Armata Română a luptat pe toate fronturile sub conducerea unor comandanţi destoinici!

Da! Pentru că erau viteji, şi pentru onoarea naţiunii se luptau bravii români bănăţeni, nu pentru livreaua maghiară din spinare, ori pentru drăguţul de împărat, care, cu gheare de corb, îi ţinea subjugaţi, robi la unguri. Aşa gândeau şi aşa făptuiau toţi românii bănăţeni, toţi românii ardeleni. Ei ştiau că prin moştenire sunt nobili, iar prin tradiţie – viteji. Fiindcă ei, ca şi toţi ţăranii români de pretutindeni, erau şi sunt urmaşii marelui popor daco-geto-trac, popor a cărui civilizaţie a strălucit cu mii de ani în urmă, în mijlocul unei Europe barbare. Pe atunci, vulturul daco-geto-trac îşi avea cuibul pe Platoul Transilvaniei, înconjurată de falnici munţi, iar aripile lui se întindeau din Ştiria până la Nistru, din Munţii Tatra până la Marea Egee. Mai târziu, moştenitoarea din Italia a limbii daco-geto-trace a luat denumirea de limba latină. Însă, în limba noastră română, cea mai autentică moştenitoare a limbii daco-geto-trace, se păstrează, în cele mai multe cuvinte, şi expresii sanscrite.

Limba aceasta minunată şi portul ţărănesc inegalabil în frumuseţe, în gust şi artă, cântecele şi dansurile noastre unice, înţelepciunea şi nobleţea de suflet ale poporului nostru sunt pecetea vechii civilizaţii, pusă cu atâtea milenii în urmă…

Nu noi am moştenit limba latină, limba cotropitorilor romani, ci şi ei au fost, alături de noi şi de iberici, moştenitorii limbii noastre comune daco-geto-trace. De altfel, legionarii romani nu au ocupat decât Transilvania şi Culoarul Olteniei, pentru a ajunge la bogăţiile de acolo. Cum, atunci, de moldovenii vorbesc la perfecţie această limbă, zisă latină, când legionarii romani nu au pus niciodată piciorul în Moldova şi nici în Basarabia, ori în Transilvania? Cum de muntenii vorbesc limba latină, când Valahia nu a fost ocupată decât 40 de ani de legiuni romane? Şi cum de înşişi ţăranii oşeni ori cei de pe crestele Carpaţilor vorbesc aceeaşi limbă pură românească, la fel cu limba moldovenilor, a valahilor şi a tuturor românilor, când aceşti ţărani nu aveau nici măcar dreptul să intre în castrele romane? Şi unde e limba poporului dac, dacă dacii ar fi vorbit o altă limbă? A dispărut aşa, ca la o lovitură de baghetă magică? A dispărut fără să se mai păstreze nici măcar cuvintele sacre pe care le rosteşte mama lângă leagăn, ori când îşi alăptează sugarul? Şi mai ales când s-au păstrat, peste zeci de secole, cântece, dansuri, portul naţional şi toate datinile, care mai târziu au fost creştinate. Nici măcar ţiganii, care de mii de ani rătăcesc în mici pâlcuri, nu şi-au pierdut limba, iar un mare popor, viteaz şi civilizat, popor monoteist, să nu fie în stare să păstreze nimic din limba lui? E o profundă eroare şi lipsă de mândrie patriotică!

Nu! Noi nu am împrumutat limba cotropitorilor, a legionarilor romani, şi nici nu ne-am născut, aşa, tam-nisam, generaţie spontană, de la descălecare! Noi am continuat, peste milenii, viaţa poporului daco-geto-trac, cu întreaga lui moştenire, însă am fost sfârtecaţi de atâtea popoare barbare strecurate în mijlocul nostru – sârbi, sloveni, croaţi, cehi şi slovaci, ori de mongoli, de hunguri şi bulgari. Şi, astfel, când recent, în anul 960, au năvălit barbarii şi sălbaticii hunguri, populaţia română de dincolo de Carpaţi forma o naţiune civilizată şi perfect organizată, cu ţărani înstăriţi, conduşi de prinţi şi nobilime, şi de înalţi prelaţi creştini. Însă mongolii barbari şi păgâni au căutat ca, prin robie şi împilări, să ne desfiinţeze ca naţiune şi, astfel, timp de 900 de ani, s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte între cotropitorii sălbatici şi mândra naţiune română, ei cu puterea, cu crimele şi nelegiuirile, noi cu dârzenia pe care am avut-o întotdeauna, de a lupta pentru libertatea şi independenţa naţională.

Col. (R) Andrei GHIDARCEA

Vizitatori

Inregistreaza-te la Stiri

Pentru a primi ultimele mesaje, completeaza campul de mai jos: